Scurt istoric al căilor ferate române

       Prima cale ferată de pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie în anul 1854 pe distanţa de aproximativ 62 km între Oraviţa şi Baziaş cu obiectivul de a transporta resurse de cărbune urmând ca ulterior în anul 1856 Căile Ferate Austrice să activeze tronsonul şi din punct de vedere al transportului feroviar de persoane.  În perioada 1864-1880, pe teritoriul Principatelor Unite au fost construite nenumărate căi ferate sub influenţa companiei engleze John Trevor-Barkley care a conceput prima rută de cale ferată de pe teritoriul României (din perioada respectivă) - Bucureşti-Giurgiu inaugurată în anul 1869. Până în anul 1880 când a fost înfiinţată societatea „Căile Ferate Române” (C.F.R.), cel mai mare proiect pe tema căilor ferate a fost proiectarea unei rute de 915km cu scopul de a lega extremităţile Principatelor Unite între Vârcioara la vest şi Roman din zona nordică făcând astfel legătura cu oraşe importante precum Piteşti, Bucureşti, Craiova, Galaţi ş.a.  În anul 1918, odată cu Unirea Principatelor Române, societatea C.F.R. avea să câştige toţi kilometrii de cale ferată de pe noul teritoriu de sub graniţele României. De asemenea un câştig pentru căile ferate din România a fost şi intrarea în posesie a uzinei pentru fabricarea vagoanelor şi a locomotivelor de la Arad.  În prezent, reţeaua feroviară din România se clasifică în infrastructură interoperabilă şi neinteroperabilă astfel încât tronsoanele conectate la infrastructura transeuropeană, dezvoltată conform reglementărilor europene se clasifică ca interoperabilă, respectiv cele neinteroperabile fiind utilizate pe plan local, cu politici interne (anexa nr. 2 de la pagina 66). Modul de tarifare variază în funcţie de infrastructură, tipologie, viteze maxime sau alte date tehnice ale tronsoanelor.